Replici la emisiunea cu invitatul Pr. Cătălin Varga - Biblia Cornilescu și Biblia Ortodoxă: deosebiri teologice și filologice (live #505)

 

Replici la emisiunea din 17 martie 2023 🔴 LIVE - ÎNTREABĂ UN PREOT ORTODOX! 

Felicitări pentru inițiativă. Am vizionat emisiunea și mi-am notat pe rând problemele pe care le-ați pus în discuție, așa că le voi lua în aceeași ordine.  

1.      56:16 - „Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc icoanelor şi care se fălesc cu idolii” (Psalmi 97, 7)

Textul ebraic folosește termenul פֶּסֶל pésel, care denumește un idol (de piatră, lut, lemn sau metal). Cornilescu însă nu a tradus Primul Testament din ebraică, ci în cea mai mare parte după traducerea lui Louis Segond (franceză), care în acest caz are termenul images (chipuri). Dar nu ni se pare că traducătorul ar fi făcut o greșeală capitală. Același termen ebraic este tradus în Septuaginta (Is 40:19-20) cu εἰκών. Da, este, oarecum, un anacronism, dar toate noțiunile românești sunt anacronice pentru a descrie realitățile timpurilor biblice. Și apoi anacronismele par a fi acceptate în mediul ortodox (de exemplu, când Biblia de la 1688 numește templul lui Solomon „besearică” 4Rg 18:16!). Cuvântul „icoană” are culoare poetică și Cornilescu îl folosește chiar în sens figurat, ca tip sau prefigurare (Rom 5:14; 1Cor 4:6; 1Pt 3:21). Iar Galaction, despre care nu cred că ar fi fost lipsit de simț literar, a folosit de asemenea cuvântul „icoană” în mai multe locuri: Psalmul 112 titlu; Înț. Sol. 17:20; Mt 22:20; Mr 11:16; Lc 20:24; F.A. 28:11; Rom 2:20; 8:29; Galateni 4 (titlu); Evrei 1:3; 9:9; 10:1. Nu ni se pare că diaconul ortodox – protestant ar fi tradus mai deplasat decât contemporanul său, preotul ortodox – romancier.

Tehnic vorbind, traducerea icoane nu este exactă. Dar diferența dintre idol și imagine, chip sau icoană, este discutabilă, pare un moft apologetic. Folosind aceleași acrobații teologice, plus autoritatea infailibilă a papei, catolicii slujesc până astăzi statui – idoli „pe bune”. Oare, aceasta să fie diferența dintre idoli și icoane, că formele păgâne erau tridimensionale, în timp ce formele plate ar fi dreptcredincioase și acceptabile în cult? 

Sau oare diferența constă în faptul că idolii sunt simple artefacte omenești, în timp ce icoanele sunt sfințite? Dar și idolii erau sfințiți! (Dan 3:2-3). Dacă n-ar fi fost descântați de preoți, n-ar fi avut puteri. Au icoanele mai mult duh în ele, decât aveau idolii păgânilor? (Ier 10:14). Cuvântul idol vine din greacă, de la εἴδωλον éidolon (formă, copie, figură, imagine mentală, apariție, fantomă), care la rândul său derivă din eidos „formă, asemănare” (din rad. wEIDO- = a vedea). Chip sau formă, imagine sau figură, eikon sau eidolon, icoană sau idol -- conceptual sunt din aceeași familie materialist-mistică.

Mai important este cum se vede din cer această inovație paracreștină târzie, nu așa cum a fost explicată de călugări eretici și de femei superstițioase (precum Vasilisa Irina a celei de-a doua Rome, care a lăsat să-i fie orbit fiul, împăratul de drept, pentru păcatul de a fi fost iconoclast).   

Noua ediție (EDCR) va evita traducerea „icoane”. Acest verset va avea probabil forma următoare:

                    „Sunt rușinați toți slujitorii idolilor,
                        cei care se laudă cu astfel de nimicuri.
                        Toți zeii închinați-vă Lui!”

2.      58:12 - „Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei..” și „I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească” (Apocalipsa 13, 14-15) .

Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) a renunțat la folosirea termenului icoană, aici și în alte locuri. (Ar fi bine să observați că textul lui Cornilescu nu spune că icoana ar fi o fiară, ci o „icoană” a fiarei, una care va fi însuflețită cu duh de viață și va vorbi. Este o imagine a fiarei, nu fiara însăși).  

3.      1:00:44 - De ce cărțile deuterocanonice lipsesc din Bibliile protestante?

Adevărata întrebare ar fi, mai degrabă, ce caută cărțile deuterocanonice într-o Biblie ortodoxă, sau catolică? Vechiul Testament a fost scris în ebraică de profeții evrei și transmis cu sfințenie de cărturarii evrei, iar Jospehus spune clar în Contra Appion, că pe vremea lui (pe la anii 90⁺ d. Hr.), Biblia conținea 22 de cărți (Diferența numerică față de cele 24, care sunt cunoscute până astăzi, stă în modul de alcătuire, combinare și numărare a acelorași cărți). Dacă iudaismul standard, din Iudeea, nu a îndrăznit să includă în Sfânta Scriptură cărți grecești și iudeo-aramaice târzii (care nu au fost scrise de sfinții profeți, ci de anumiți cărturari), de ce noi creștinii ar trebui să le introducem? Ele pot fi citite, dar nu au autoritate divină, în ce privește credința.

Pe cei care au adăugat la Noul Testament „Cartea lui Mormon” și altele asemenea, îi criticăm pe drept. Dar ce putem spune despre aceia care au umflat Vechiul Testament cu o literatură evreiască inferioară, pe care evreii înșiși nu au acceptat-o niciodată? Ele au fost introduse doar în Septuaginta, dar nu au făcut parte din ea inițial, deoarece în vremea aceea cărțile biblice erau pe suluri separate. Dacă traducătorii Septuagintei au fost învățați evrei de la Ierusalim, cum ar fi putut aceștia să introduc drept sfinte scripturi, niște cărți necanonice?              

4.      1:01:50 - „căci trebuie să fie şi partide între voi…” (I Corinteni 11, 19)

Cornilescu a evitat traducerea termenului αἱρέσεις cu „erezii”, „eresuri”, deoarece chiar dacă etimologic acestea provin din gr. αἵρεσις, au căpătat un sens foarte deplasat de-a lungul secolelor de opoziție a bisericii imperiale față de orice opinie diferită. La origine, αἵρεσις însemna alegere, opțiune, preferință, și pe vremea apostolilor era folosit și cu sensul de sectă, partidă, grupare, facțiune, școală de gândire (teologică, filosofică). De aceea, Cornilescu traduce „partida fariseilor” (FA 15:5), „partida saducheilor” (FA 5:17), „partida nazarinenilor” (FA 24:5, 14). Fariseii și saducheii nu erau niște „erezii” iudaice, ci principalele școli/curente teologice ale iudaismului. De asemenea, nu i s-a părut potrivit să traducă în loc de „partida nazarinenilor”, „erezia nazarinenilor” (nazarineni [noțri’im / noțraya’] este numele dat de evrei creștinilor).

Termenul exact ar fi acela de „sectă”, dar nu în sensul evoluat, actual, peiorativ, ci în sensul clasic din primele secole. Codul de legi al împăratului Justinian, vorbind despre relația dintre biserica de stat a imperiului (ortodoxo-catolică) și alte versiuni de creștinism care supraviețuiseră, se referă la biserica oficială numind-o SECTA CATHOLICA.

Uneori termenul poate să nu implice deosebiri teologice, ci doar o polarizare a credincioșilor în jurul anumitor personalități (1Cor 1:11-13; 3:21-23), căpătând astfel nuanța de dezbinare, divizare, lipsă de unitate. Doar în 2Pt 2:1 αἵρεσις are sensul de „erezie”, dar numai prin asocierea cu următorul cuvânt; pentru că orice învățătură falsă care se strecoară în Biserică, pe cale neoficială, sau pe cale oficială, este un curent de gândire care duce la pierzare, indiferent ce nume i s-ar da. A traduce însă termenul grecesc cu „eres”, așa cum face Biblia sinodală în FA 5:17; 15:5; 24:5, 14, 28:22; 1 Cor. 11:19; Gal. 5:20; 2 Pet. 2:1. Dar în FA 26:5, Biblia Sinodală a preferat termenul „tagmă”. Prin urmare, fiecare traducător cu preferința lui. Nu este cazul să ne certăm pentru atâta lucru. EDCR nu mai folosește termenul partidă, ci a tradus cu „grupare”, „împărțire în grupuri”, „sectă” și o singură dată „erezie”.

5.      1:05:35 - „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3, 10)

Cornilescu a tradus corect aici, deoarece adjectivul αἱρετικός, după lexicoane, înseamnă „care cauzează divizare”, „schismatic”, „eretic”, „care se promovează pe sine”.  Sunt atâtea traduceri străine în care apar diverse preferințe. Nu este greșit să se traducă aici „eretic”. Singura problemă cu acest termen este că Biserica imperială (persecutoare), care nu tolera decât ceea ce se hotărâse la ultimul sinod, a folosit abuziv termenul „eretic”, incriminând astfel pe creștinii care aveau altă opinie. În schimb, norma ortodoxiei (opusul ereziei) a devenit dogma sinodală așezată deasupra oricărei alte autorități, inclusiv deasupra Bibliei. Prin urmare, ortodox era cine juca după cum cânta puterea, iar cine avea alte opinii era „eretic”, iar ereticii trebuiau pedepsiți. Nu arși pe rug, ca mai târziu în occident, dar jefuiți de avere, exilați, caterisiți etc. „Ereticul” a fost privit ca fiind criminalul cel mai odios și pedepsit ca atare.

Iată de ce nu ne place folosirea termenului „eretic”, pentrucă Biserica istorică a învățat pe credincioși că „ereticii” sunt aceia care nu aparțin Bisericii Ortodoxe (de obicei sunt protestanți, catolici sau altceva) și, potrivit spuselor fără perdea ale lui Ilie Cleopa, „sectantul nu este om”. Noi contăm pe judecata dreaptă a lui Dumnezeu. În Tit 3:10 nu este vorba de ortodocși versus heterodocși, ci despre învățătorii răi descriși în Tit 1:10-16; 3:9, care în cazul acela erau în special evrei convertiți, care amestecau creștinismul cu tradiții iudaice și filosofii păgâne, căutând să „corecteze” Evanghelia Apostolului Pavel, transformând-o într-o religie a meritelor.

6.      1:07:29 - „Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul” ( Evrei 7, 24)

Cornilescu a tradus probabil și aici, după Louis Segond („qui n’est pas transmissible”). După lexicoanele Friberg, Gingrich etc., termenul ἀπαράβατος  (unic în Biblia greacă) înseamnă „netrecător”, „nesupus schimbării”, „permanent”. Lexiconul lui Danker dă sensul de ”not liable to pass to another”, ”without successor(s)”, ”permanent”. La fel și lexicoanele LSJ (not passing over to another, not passing away, unchangeable), Thayer [re ἱερωσύνη] = unchangeable and therefore not liable to pass to a successor).

Asemenea termeni rari sunt mai dificil de tradus, la prima vedere. Se poate traduce foarte bine cu inviolabil, imuabil, netrecător dar contextul imediat, arată că sensul de „netransmisibil”, „netransferabil”, „exclusiv” (TOB), este potrivit: apostolul spune că „acolo (în vechiul legământ) deveneau preoți mai mulți, deoarece moartea îi împiedica să rămână permanent. Dar El, pentru că rămâne în veci, Își are preoția ἀπαράβατος.” Nu degeaba apostolul folosește acest adjectiv unic. Ideea de permanență, eternitate, o exprimase mai înainte, în același verset. Dar logica lui aici este că în timp ce în vechiul legământ arhiereii erau mulți, pentru că erau muritori și astfel preoția era transmisă la alții și la alții, în fiecare generație, formând o succesiune de arhierei. În cazul lui Iisus nu mai este așa, El este viu în vecii vecilor, „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, astfel că are o preoție exclusivă, permanentă și netransferabilă.

EDCR a tradus cu „netrecătoare”, dar eu aș reveni dacă se va putea. Indiferent însă ce termeni ar alege traducătorul, avantajul cititorului este că niciun traducător nu poate scăpa de degetul arătător al contextului apropiat – o regulă pe care toți teologii o știu, dar pe care puțini o respectă când vine vorba de apologetică.

7.      1:10:53 - „Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa” (Matei 1, 24)

Traducerea lui Cornilescu nu are aici nimic tendențios, deoarece el traduce corect mai sus că Maria era fecioară; că rămăsese însărcinată prin puterea Duhului Sfânt; că îngerul i-a descoperit și lui Iosif același lucru; și că fecioara era „logodită” cu Iosif (Mt 1:18-20). Greaca folosește în acest cuvânt termenul γυνή (femeie; soție, nevastă), într-o manieră iudaică, deoarece din punct de vedere legal, Maria era soția lui Iosif după ce se logodiseră. Pe vremea aceea, logodna era singura acțiune oficială, întrucât nu mergeau la rabin sau la preot să-i cunune. Nunta era o sărbătoare de familie, cu invitați.

Traducerea lui Cornilescu este corectă, pentru că Iosif se gândise să n-o mai ia de soție, după ce ea îi spusese că este însărcinată. De aceea, când îngerul i-a spus „ia-o, că nu este ce crezi tu,” prin asta se înțelege „ia-o de soție”. De aceea EDCR are acum forma: „nu te teme să o iei pe Maria de soție”.  Nu reiese de nicăieri că Iosif ar fi luat-o numai ca să-i ofere acoperiș și loc în vitrină. Mai mult, în acest caz, Biblia Sinodală falsifică textul biblic, pentru a apăra dogma nefirească și necreștină a pururi-fecioriei Maicii Domnului. În Matei (1:25) scrie: καὶ οὐκ ἐγίνωσκεν αὐτὴν ἕως οὗ ἔτεκεν υἱόν· καὶ ἐκάλεσεν τὸ ὄνομα αὐτοῦ Ἰησοῦν („Și nu a ‘cunoscut-o’ [eufemisitic, despre sexualitate] până ce ea a născut un fiu, căruia [el/ia] i-a pus numele Iisus”). Biblia Sinodală însă zice: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif [*omisiune*], Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut [*adaos *], Căruia I-a pus numele Iisus.”

Altfel spus, au sustras o expresie care deranja și au adăugat o expresie străină, pentru a înăbuși cuvintele apostolului, care arată clar că, prin logodnă, Maria a devenit de drept soția lui Iosif și că după ce a luat-o de soție de facto, el nu s-a atins de ea doar până ce ea a născut și, desigur, se includ aici și cele 40 de zile legale până la jertfa de curățire (Lc 2:22-24. Cf. Lev 12:3-8).

Se înțelege că Iosif și Maria au conviețuit ca soți după nașterea lui Iisus, potrivit expresiei din Matei 1:18 πρὶν ἢ συνελθεῖν αὐτοὺς („înainte de a conviețui ei”). Verbul συνελθεῖν /συνέρχομαι este folosit atât în sens etimologic („a veni împreună”, „a se întâlni”), cât și în sens figurat, ca o referire eufemistică la actul sexual.[1]  

8.      1:13:52 - „şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor…” (Romani 1, 23)

A se vedea explicațiile de la p. 2. Textul grecesc are termenul eikon (imagine, chip). Ortodocșii greci ce termen folosesc pentru icoană? EDCR a renunțat și aici la termenul icoană, pentru a nu scandaliza pe ortodocși. Dar în opinia mea, nu termenul este scandalos, ci subiectul în sine, care este foarte grav.   

9.      1:18:24 - „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (I Timotei 2, 5) 

Ideea apostolului este clară: între Dumnezeu și oameni există un singur mijlocitor omenesc: OMUL Iisus Christos. Ca Mijlocitor divin (care pledează) este menționat Duhul Sfânt (Rom 8:26-27). Moise a fost mijlocitorul vechiului legământ (Gal 3:19). Dar dintre oameni, singurul menționat ca μεσίτης  mesites (mediator, mijlocitor) al noului legământ este Iisus (Evrei 8:6; 9:15; 12:24), El fiind Solul Legământului chiar în natura Sa divină, înainte de înomenire (Mal 3:1). Iisus este cu totul dumnezeiesc în același timp, dar mijlocirea Sa omenească este aceea subliniată aici, deoarece fără înomenirea și jertfa Sa, nimeni nu ne-ar fi putut ajuta.

Termenul de mijlocitor este latin: medius locus > mijloc > mijlocitor. Gr. μεσίτης provine din μέσος mésos (mijloc). În 1Ioan 2:1, Iisus este arătat ca fiind Parákletos (avocat, apărător, etc.), care mijlocește iertarea noastră (cf. Is 53:12). Termenul παράκλητος a fost împrumutat și în ebraica rabinică, de aproape două milenii (פְּרַקְלִיט  pǝraqliṭ), cu sensul de avocat. Scriptura arată că și noi trebuie să mijlocim unii pentru alții în rugăciune,[2] dar nicăieri nu învață Scriptura că morții ar mijloci pentru cei vii (sună a comunicare cu morții: Is 8:19; 1Cr 10:13). Iar păcatele făcute în mod sfidător, prin împotrivire repetată față de chemarea la pocăință, nu pot afla iertare prin mijlocirea nimănui (Ier 7:16; 11:14; 14:11; Iov 42:10).

Apostolii au și ei nevoie de rugăciunile de mijlocire ale credincioșilor (FA 12:5; Rom 15:30; 2Cor 1:11; 1Tes 5:25; 2Tes 3:1; Evr 13:18). Nu apare în Biblie ideea că o clasă de sfinți și sfinte din cer ar avea rolul de a mijloci pentru cei de pe pământ. Nici Iisus nu a învățat asta, nici apostolii. Isaia spunea: „Tu ești Tatăl nostru, fiindcă Avraam nu ne cunoaște, iar Israel nu știe cine suntem!” (Is 63:16). Maica Domnului și cei mai mulți dintre sfinți așteaptă ziua învierii (Ecl. 9:4-5; Evrei 11:29-40).

Domnul Iisus ne-a învățat să ne rugăm lui Dumnezeu în numele Fiului Său Christos; nu a pomenit de un alt nume, la care am putea face apel (In 14:13, 14, 26; 15:16; 16:26-27). Dumnezeu a lăsat un singur Nume de Om, care să fie slăvit împreună cu Tatăl (Flp 2:9-11). Nicăieri nu întâlnim în credința primilor creștini, expresii ca „Dumnezeu și Maica Domnului” sau „sfinte X, mijlocește pentru noi!” Până în ziua învierii, morții cu morții! Dumnezeu ca Tată, nu este deloc plăcut impresionat, când fiii Lui au mai mare încredere în mila unor sfinți, decât în mila lui Dumnezeu și în mijlocirea puternică și unică a lui Iisus. „În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, prin care să fim mântuiţi.” (FA 4:12; 19:32).

10.   1:25:51 - „Mai întâi de toate, aud că, atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări…” (I Corinteni 11, 18)

Cornilescu a tradus de 108 ori ἐκκλησία ca „biserică”; prin urmare, nu poate fi învinuit că a evitat acest cuvânt, care are o magie specială în bisericile de tradiție imperială. În contrast, Cornilescu traduce ἐκκλησία ca „adunare” în majoritatea cazurilor în VT, pe când în NT traduce cu „adunare” numai de 8 ori (FA 5:11; 6:5; 7:38; 19:32, 39, 41; 1Cor 11:18; 14:34). Dar și Biblia Sinodală traduce ἐκκλησία cu „adunare” în FA 7:38, 39, 41.

Greaca are doi termeni sinonimi pentru ideea de adunare, întrunire, obște, comunitate: συναγωγή (Ex 12:3; Dt 5:22; Iac 2:2; Ap 2:9; 3:9; Ev 10:25) și ἐκκλησία (Dt 4:10; FA 7:38; Mt 16:18; 18:17, FA 8:1; 9:31; 11:26; 14:27; 3In 1:10; Ap 1:4; 22:16). Treptat, cele două sinonime s-au specializat, συναγωγή denumind comunitatea iudaică, iar ἐκκλησία denumind comunitatea creștină.

De asemenea, συναγωγή a căpătat în mod natural și sensul de „casă de adunare (cult)” pentru evrei. La fel s-a întâmplat cu ἐκκλησία la creștini, care a devenit église, chiesa (casa de adunare / cult).[3] În NT, ἐκκλησία încă nu apare cu sensul de clădire, deoarece Scriptura arată că se adunau în case particulare (1Cor 16:19; Col 4:15; Flm 1:2), în clădiri închiriate (FA 19:9; 28:30), sau chiar în natură (FA 16: 12-13, 16). Biserica vie, care se aduna în acel loc era importantă pentru ei. Templul lor era adunarea credincioșilor în numele lui Iisus (Ef 2:19-22; 1Pt 2:5, 9).

Biserica-templu, ca „lăcaș sfânt” / sanctuar, cu naos, pronaos, catapeteasmă, altar, jertfă liturgică, preoție clericală și ziduri sfințite încă nu exista și nu i se simțea nevoia. Au trebuit să treacă mai mult de două secole, până când creștinii să aibă astfel de temple, dar nici atunci nu erau prea sofisticate.

Ideea că primii creștini s-ar fi adunat de preferință noaptea, sau că Apostolul Pavel în Troas ar fi celebrat vreo liturghie la miezul nopții, este complet lipsită de suport. Există destule mențiuni ale adunărilor creștine în NT, dar numai în FA 20:7 ni se spune că „Pavel și-a prelungit vorbirea până la miezul nopții”. Prin urmare, fusese o adunare de zi, ca toate celelalte (FA 16:13; 17:2; 21:4, 27), dar se prelungise până noaptea târziu, de aceea se și menționează că incidentul cu Eutyches a avut loc în „prima zi a săptămânii”. Iar singurul act liturgic menționat este „vorbirea” apostolului, care foarte probabil nu era un monolog, altminteri ar fi căzut toți adormiți.

Termenul λειτουργία în NT este folosit cu sensul de slujbă, serviciu, slujire. Când este vorba despre templu, λειτουργία este serviciul preoțesc de acolo, iar când se aplică la întrunirile creștine, λειτουργία  se referă la serviciul divin (cultul). Acest cult era destul de diferit de o liturghie sau o mesă actuală, prin aceea că se accentua mai mult predicarea, cateheza, cântul și rugăciunea, cu o participare cât mai largă, în contrast cu atmosfera mistică și ezoterică specifică liturghiei.[4] În orice caz, euharistia, indiferent când și cum se celebra, nu era considerată o „jertfă” adevărată, ci comemorarea și mărturisirea Adevăratei Jertfe, care se vestește prin Evanghelie (1Cor 11:25-26). Expresia „jertfă fără vărsare de sânge” este nefericită, pentru că, pe de o parte amintește de jertfa lui Cain, care n-a fost primită (cf. Gen 4:4-5), iar pe de altă parte, „fără vărsare de sânge, nu există iertare” (Evrei 9:22).   

11.  1:35:28 - „Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat” (I Corinteni 11, 2) și „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.” (2 Tesaloniceni 2, 15)

Din nou, Cornilescu este acuzat pe nedrept. Termenul grecesc παράδοσις înseamnă în esență transmitere, înmânare (a da din mână în mână, a da în / pe mâna cuiva), de unde se folosește ca predanie, predare (a unei învățături, a unui obiect, a unei persoane), tradiție, datină, ce am apucat (în cazul în care sunt implicate mai multe generații, cf. Mt 15:2-3, 6; Mr 7:3, 5, 8-9, 13; Gal 1:14; Col 2:8), sau trădare (a da o persoană pe mâna inamicului, cf. Ier 32:4; 41:2; Bel 1:29). În textele menționate (1Cor 11:2; 2Tes 2:15; 3:6), Cornilescu nu a mai tradus παράδοσις cu „datină”, deoarece în aceste cazuri nu se vorbește despre o transmitere de-a lungul mai multor generații, ci de o transmitere directă a unor instrucțiuni, de la învățător la ucenic, sau de la vorbitor la ascultători (cf. Rom 6:17).

Nu are sens ca o înmânare/transmitere directă a unei învățături (scrise sau orale) să fie numită tradiție, datină sau predanie. Lexiconul VGNT arată ”the possibility that we have in the παραδόσεις of 2 Thess 2:15 (cf. Rom 6:17, 16:17) reference to an early catechism or creed based on the sayings of Christ”.

Dar și traducerea  cu „învățătură (primită)” este legitimă în acest caz. ”as Christian doctrine handed down teaching, instruction, tradition (2Th 2.15)” cf. Lexiconul Friberg.  Capac la toate, așa traduseseră și ortodocșii în Biblia de la București: „Dirept aceaea, fraților, stați și țineți învățăturile carele v-ați învățat, ori prin cuvînt, ori pren cartea noastră.” (II Soluneani, II. 15). În I Corintheani XI. 2, Biblia de la București zice: „după cum am dat vouă, rînduialele le țineți”.

În orice caz, aceste texte nu dovedesc că orice se crede că ar veni de la apostoli este la fel de obligatoriu, sau chiar mai obligatoriu decât Sfânta Scriptură, chiar dacă ar contrazice Scriptura. Există datini frumoase sau tolerabile cel puțin, dar pretenția că ele ar fi apostolice nu este justificată.

Din păcate, aici, comentatorul face confuzii mari, când comentează sensul negativ al tradițiilor, amestecând regulile talmudice, cu poruncile și rânduielile lui Dumnezeu date în Biblie. Ele nu pot fi numite fără discriminare „tradiții omenești”, chiar dacă Biserica, sub călăuzirea Duhului, a renunțat la unele (cum ar fi legământul circumciziei, care îi fusese dat de Dumnezeu lui Avraam). Ca să nu mai vorbim despre Șabbat, care nu a fost abrogat niciodată, pentru că venea din paradis, dinainte de Cădere (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11) și rămâne, în Cele Zece Porunci, care sunt criterii ale judecății divine (Ap 11:19; 12:17;14:6-7, 12).

12.  1:59:13 - „Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei…” (I Petru 5, 1) și „Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică…” (Fapte 14, 23) și „..cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor” (I Timotei 4, 14)

După Scriptură, în epoca Apostolilor, denumirile πρεσβύτερος (senior, mai mare)[5] și ἐπίσκοπος (purtător de grijă, supraveghetor, păstor: 1Pt 2:25) se refereau la același oficiu în Biserică, pe care astăzi îl numim pastor, ca predicator al Evangheliei, învățător și lider (FA 20:17, 28; Tit 1:5-7; Ev 13:7, 17); ἐπίσκοπος epískopos denumea funcția, iar πρεσβύτερος presbűteros sublinia demnitatea sau onoarea acestei slujbe. Traducerile episcopi și presviteri sunt anacronice, pentru că nu țin seama de dezvoltarea istorică a sensului și a funcțiilor respective, care astăzi sunt în primul rând preoțești (sacerdotale) și anume două trepte ierarhice diferite. 

Cât privește interpretarea lui presbűteros ca preot, în tradițiile catolică și ortodoxă, ne aflăm în fața unui fals de proporții istorice. Este adevărat că termenul românesc preot, ca și echivalentele lui europene (prestre, prêtre, prette, Priester, priest, etc.) provin etimologic din presbűteros. Dar în timp ce preotul-presviterul ortodox sau catolic de astăzi este un „sacerdot”, presbűteros era denumirea onorifică a liderului spiritual din epoca apostolică.[6] Este adevărat că termenii evoluează, dar tocmai de aceea, când ne referim la realități vechi de două milenii, nu alegem semantica târzie, evoluată a termenului, ci pe aceea care poate fi dovedită că era în uz acum două milenii.

NT are multe asemenea capcane lingvistice, care s-au creat prin evoluția sensului termenilor. Instrumentul muzical numit kithára nu este chitara de astăzi, nici cetera sau țitera, ci lira lui Apollo, pe care o putem traduce ca citară, sau, mai liber, harfă / alăută.

 Foarte bun exemplul cu termenul nemernic, pe care l-a dat comentatorul. În cazul lui presbűteros și epískopos, exact aceasta este eroarea (sau jocul!): de a forța termenii noutestamentari să primească sensul istoric evoluat.      

Noul Testament are un termen specific pentru preot sau sacerdot (hieréŭs), cuvânt care nu descrie niciodată un presbűteros / epískopos creștin în NT. Întotdeauna preotul (hieréŭs) este fie slujitor al templului iudaic,[7] fie slujitorul unui templu greco-roman (FA 6:7; 14:13), fie un rege-preot canaanit credincios (Ev 7:1), fie Însuși Iisus Christos (Ev 5:6; 7:15, 17, 20-21), fie orice creștin (1Pt 2:5, 9; Ap 1:6; 5:10).

Apare și termenul ἀρχιερεύς (mare preot, arhiereu), care denumește în cele mai multe cazuri pe pontifii evrei din Ierusalim (Mt 2:4), și în foarte multe cazuri se referă la Iisus (în Evrei 2:17; 8:1). Faptul interesant este că ambii termeni (hieréŭs sau archieréŭs = preot și arhieréŭ) nu sunt folosiți niciodată în toată Biblia pentru slujitorii creștini ai Bisericii, oricum ar fi numiți ei. Și nu este de mirare, pentru că în NT, preoția aparține exclusiv lui Iisus ca adevăratul Arhieréŭ (Suveran Pontif), iar în sens mai larg, aparține tuturor creștinilor. După NT, „clerul” Bisericii nu are funcții sacerdotale superioare sau diferite de ale preoției laicilor, întrucât chiar și ritualurile solemne pe care le îndeplinește pastorul (presviterul/episcopul), respectiv botezul, euharistia, hirotonia etc., fie biblice, fie inventate de Biserică, nu sunt ritualuri sacerdotale (jertfire, tămâiere etc.).

Acuzația că Dumitru Cornilescu ar fi evitat fraudulos referirea la preoți creștini este nefondată. Biblia de la Iași 2020 (catolică) a redat termenii grecești cu „presbiteri” și „supraveghetori”. Este corect că Biblia Sinodală traduce termenul presbütérion cu „mai-marii preoților” (1Tim 4:14)? Termenul înseamnă în sens propriu senat sau sfatul seniorilor, iar în acest caz se referă la colegiul [local sau zonal al] pastorilor, nu la niște super-preoți.    

Clericii bisericilor au dreptul și datoria de a sluji Biserica și lumea în multe feluri, precum și de a fi întreținuți de enoriașii lor, dar nu au dreptul de a-și asuma oficiul preoțesc. În Biserica lui Dumnezeu, hirotonia nu aduce niciun har preoțesc, ci numai datoria de a urma exemplul lui Iisus și al apostolilor.  

Repet: dacă autorii NT ar fi dorit să se refere la un cler creștin sacerdotal, aveau deja cuvântul potrivit (hieréŭs), încât nu era nevoie să folosească termenul presbűteros, care în sine nu spune nimic despre preoție.

13.  2:26:58 - „şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o” (I Corinteni 15, 2)

Comentatorul pretinde că în cazul acestui text sunt greșite și Biblia Cornilescu și Biblia Sinodală și anume, domnia sa contestă traducerea verbului σῴζεσθε cu „sunteți mântuiți”, în ambele versiuni. Dar aproape toate traducerile dau același sens (la indicativ prezent): „sunteți mântuiți”.[8] Câteva excepții notabile sunt traduceri, de altfel foarte bune, care au preferat să traducă la timpul viitor: „veți fi mântuiți”.[9] Dar ceea ce trebuie observat înainte de toate, este că Pavel arată că mântuirea corintenilor era condiționată de păstrarea nealterată a credinței Evangheliei. Când condiția este exprimată clar, nu mai contează ce timp gramatical preferăm în traducere.

Mântuirea nu este un eveniment punctual, ci un  p r o c e s,  care are un început în jertfa lui Christos și în dedicarea noastră prin botez (2Tim 1:9; Tit 3:5; FA 2:40, 47); are un prezent în statutul nostru în Christos, care ne și sfințește prin Duhul Lui (Mt 1:21; Lc 13:23; In 3:36; 5:24; 6:47, 54; 1In 5:12; 2Cor 3:18; 1Tes 5:23); dar are și un viitor,  în ziua venirii Domnului, fără de care mântuirea ar fi numai o speranță iluzorie (Mt 10:22; Rom 8:23; Flp 3:21).

În cazul textului din 1Cor 15:2, în opinia mea, nu poate fi vorba de aspectele realizate ale procesului mântuirii, care se află în trecut și în prezent, deoarece apare condiționalul εἰ (dacă), ceea ce sugerează timpul viitor: trecutul nu mai poate fi condiționat, iar o condiție în prezent presupune o schimbare în viitor.  De altfel, în greaca NT, prezentul gramatical se folosește adesea pentru viitorul real (In 4:23, 25; Ap 22:20 etc.).

Este corect să se traducă și cum propune comentatorul („puteți fi mântuiți”), dar nu obligatoriu. Dacă însă traducerile Cornilescu și Sinodală păstrează indicativul prezent pasiv, cititorul înțelege clar despre ce este vorba, atâta timp cât conjuncția „dacă” ne avertizează că mântuirea, care este un proces continuu, este permanent condiționată.  

14.  2:32:52 - „…şi l-a legat pentru o mie de ani.” și „ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani.” (Apocalipsa 20, 2-3)

Comentatorul critică pe drept anumite traduceri ortodoxe, care traduc cu „mii de ani”. De altfel, această specialitate apare numai la câțiva teologi ortodocși români. Toate traducerile din toată lumea au aici „o mie de ani”. Povestea cu „miile” (khilia) s-a născut din combinația dintre cunoașterea precară de greacă și tradiționala fobie răsăriteană față de chiliasm (milenarism).

În final, câteva cuvinte adresate comentatorului. Părințele dragă, apreciez preocupările dv. interconfesionale, spiritul irenic și pregătirea filologică, lingvistică și teologică de perspectivă. Aveți darul de a pricepe o seamă de lucruri, în căutarea de a fi imparțial. Felicitări! Dar sunt dezamăgit uneori când faceți afirmații tangențiale sau emfatice, care nu sunt corecte.

De exemplu, ați afirmat (10:39) că Septuaginta ar însemna „70 de bătrâni” (septua/70 + ginta/bătrâni). În realitate, septuaginta este un termen latin unitar (echivalent cu gr. ἑβδομήκοντα = 70), iar terminația -ginta nu înseamnă „bătrâni”, ci „zeci”. Impresia mea este că uneori vă grăbiți să faceți afirmații. Poate fi o înclinație temperamentală, dar eu vă rog insistent, faceții-vă obiceiul de a nu afirma ceea ce nu știți sigur. Nu vă bazați pe amintiri doar, sau pe oarecare lecturi sau cursuri. Verificați. Sunteți un specialist, în stare să verifice. Imaginați-vă că la fiecare emisiune v-ar observa toți filologii și lingviștii biblici de limbă română.  

În final, venind vorba despre chiliades, v-ați dus cu gândul la Iliada. Dar titlul Iliada este de la Ilion (un alt nume al Troiei), fără nicio legătură cu „hiliadele” (care provin din rădăcina khili* – de unde kilo- etc.).

Un alt exemplu: ați contestat compararea lui Iisus cu o oaie în FA 8:32; cf. Is 53:7, deoarece nu oaia s-ar fi adus ca jertfă, ci mielul. Dar în context, oaia care stă mută la tunsoare nu are nicio legătură cu Templul, este o altă metaforă. Însă dacă ne referim la jertfe, Legea lui Moise prevedea ca jertfa obișnuită pentru păcat să fie o capră (iadă), sau o oaie (mioară): Lev 5:5-7; 15:27. (Nu sexul animalului era important la jertfa pentru păcat sau de curățire: Num 19:2). Cei săraci de tot puteau aduce porumbei sau doar ceva făină (Lev 5:7-13). Numai pentru păcatele făcute de boieri și de preoți se cereau țapi, berbeci sau viței, care erau jertfe mai scumpe: Lev 4:3, 14, 22-23; 9:3-4; Num 7:15-16; 28:22; 29:36-38; 2Cr 29:21; Iov 42:8; Ps 51:19 (LXX 50:21). Pentru Paște (Ex 12:2-5) se aduceau doar miei sau iezi, iar pentru holocaustul zilnic (Ex 29:38-43; Lev 6:9, 12-13), doar miei.

Vă doresc sincer succes și înțelepciune dumnezeiască în slujba sacră de cărturar al lui Iisus Christos (Mat 13:52; 23:34; cf. Ezra 7:6; Ne 8:13)!

Florin Lăiu, profesor de Biblie (pensionar)

Sunt adventist, am crescut cu Biblia Cornilescu. Din fericire, așa cum s-a spus în finalul interviului, mântuirea nimănui nu stă în perfecțiunea traducerii biblice pe care o folosește. În ce mă privește, nu sunt exclusiv legat de Biblia Cornilescu. Am fie în bibliotecă, fie în format electronic, în calculator sau pe telefonul mobil, o mulțime de versiuni biblice, de orice confesiune, în diverse limbi antice și moderne. Am predat peste 25 de ani limbile biblice, particip la proiecte de traducere biblică, și am specificat aceasta doar ca să se știe în ce calitate am scris aceste replici.

---

[1] Danker Lexicon: b. of entry into a marriage relationship πρὶν ἢ συνελθεῖν αὐτούς before they were married  Mt 1:18; Friberg Lexicon:  (c) euphemistically, as having sexual intercourse come together, live together (as husband and wife) (MT 1.18). Texte în care verbul acesta se referă direct la relația sexuală sunt următoarele (dar lista nu este completă): Înțelepciunea lui Solomon 7:2; Flavius Josephus, Antichități iudaice 1:301; 4:245, 253, 261; 7:23, 130, 158, 168, 213-214, 279, 343; 12:187; Philon, De Cherubim 1:43 XIII; Quod Deus sit immutabilis 1:3; De specialibus legibus 3:12 III; 3:24, 34, 113. Numerotarea capitolelor, secțiunilor și versetelor este cea din programul BibleWorks 10.

[2] 1Tim 2:1-2; cf. Ier 29:7; Dan 9:20; Mt 5:44; Rom 10:1; 2Cor 13:9; Ef 1:16; 6:18; Flp 1:4; Col 1:3, 9; 4:3, 12; 1Tes 1:2; 2Tes 1:11; Iac 5:16.

[3] „Biserica” în limba română, vine din latinescul basilica, la rândul lui împrumutat din grecescul basiliké (regală/împărătească).

[4] Serviciul divin consta din citirea Scripturii (1Tim 4:13), predicarea Evangheliei (FA 15:35; 1Cor 1:17-18; 2Tim 4:2-3), învățare / cateheză (Mt 28:20; FA 16:4; 28:31, 1Tim 4:16, Tit 1:9), rugăciune publică (FA 2:42; 12:12), cântare vocală și instrumentală (1Cor 4:26; Ef 5:19; Col 3:16), contribuție bănească (1Cor 9:14; 1Tim 5:17; Gal 6:6). Euharistia era probabil frecventă, dar nu găsesc dovezi că ar fi fost săptămânală și că ar fi fost administrată de preoți (1Cor 11:23-26). Ocaziile de botez aveau loc cel mai frecvent în natură. NT arată că exista o participare largă a poporului în toate aceste momente liturgice.

[5] πρεσβύτερος presbűteros în sens literal, nu înseamnă „bătrân” cum se zice, ci este un grad de comparație (mai mare, mai în vârstă, senior) al adjectivului πρέσβυς présbűs (vârstnic, bătrân). Sensul este relativ (fiica mai mare a lui Lot, Gen 19:31; Esau, față de Iacov, Gen 27:1, 15, 42; Lea față de Rahela, Gen 29:26; Ruben, față de ceilalți frați ai lui, Gen 44:12;  fratele mai mare al risipitorului, Lc 15:25). În unele cazuri, termenul a ajuns să desemneze, simplu, un om în vârstă.

[6] Etimologic, presbyteros înseamnă „mai în vârstă”, dar nu neapărat bătrân (Gen 27:1; Iov 1:18; Lc 15:25). Este seniorul, fratele mai mare, badea, nenea, etc., echivalentul termenului ebraic zāqēn, care denumește pe bărbații maturi, cărora le-a crescut barbă (zāqān).

[7] Mt 8:4; 12:4-5; Mr 1:44; 2:26; Lc 1:5; 5:14; 6:4; 10:31; 17:14; In 1:19; FA 4:1; 6:7: Ev 7:23; 8:4; 9:6; 10:11; 10:21.

[8] În engleză: you are being saved (NRS, CJB, NET, ESV, NAB), you are saved (KJV, NAS, NAU, RSV, NIV); în franceză: vous êtes sauvés (LSG, NEG); în română: sunteți mântuiți (BUC 1921, GAL, NTR, BUC 2001, TSB ^NT-SBIR, BRC Iași 2020, EDCR) etc.

[9] Franceză: vous serez sauvés (TOB 1988); rusă: вы будете спасены (CRV 2011); germană: werdet ihr gerettet / ihr gerettet werdet (EIN, ELB etc.).